În ziua de azi, cu greu faci diferența între o adolescentă și o femeie în toată firea, cu greu înțelegi un om din priviri și socoți un caracter după figură. Ne dorim sau nu, trăim într-o lume a aparențelor și a oamenilor care te surprind cu fiecare gest pe care l-au săvârșit. Trăim într-un Univers în care fiecare părinte își educă copilul după bunul său plac, într-un colțișor de planetă în care trebuie să ne alegem modelele cu foarte multă grijă.
Mamele au devenit mame pentru că așa le-a fost scris: unele au reușit din prima, iar altele s-au chinuit până au adus pe lume pruncul mult dorit. Unele se înscriu în categoria femeilor educate, cultivate, cu studii și învățături, iar altele sunt așa zise doamne care nu știu prea multe despre viață și își încearcă și ele norocul. In oricare dintre cazuri, multe dintre ele dau greș, chiar dacă nu intenționează să își educe în mod greșit copilul.
Din prea multă iubire, din prea mult extaz că au obținut ceea ce și-au dorit, ele devin doar niște mame mult prea protectoare, care ajung să își țina copilul sub aripă mult prea strâs. Unele dintre ele ajung chiar să săvârșească gesturi extreme, să-și priveze propriul copil de libertatea și copilăria ce i se cuvin. Pare real sau nu, există mame care își duc copilul la școală chiar și la gimnaziu, ba chiar și mai rău, la liceu. Își alaptează pruncul până vine cu scaunelul la piept sau hrănesc copilul cu lingurița până la 10-12 ani, îl spală, îl îmbracă, îl însoțesc la baie, îl leagă la șireturi, îi fac temele și îi cântă de noapte bună. Privează copilul de orice decizie proprie, îl inchid în casă, îi impun regimuri alimentare și îi induc ideea că e foarte sensibil și că nu poate să se descurce de unul singur. Nu îl pun la treburi casnice ca să nu se „obosească” și îl scutesc de orice atribuțiune normală pentru vârsta lui, doar pe simplul motiv că e copil și nu are voie să muncească.
Problema adevărată nu apare imediat, la vârsta fragedă, chiar dacă se observă anumite semne incipiente: copilul vrea să evadeze, să fugă și să refuze să înțeleagă ceea ce i se vorbește, ci la vârsta adolescenței: ori devine un copil răsfățat, care crede că totul i se cuvine, ori un baiat care își detestă părinții și își reneagă rădăcinile.
În ambele situații, sorțile nu vor fi în favoarea „băiatului mamei”, care se va izbi de o realitate cruntă și va îngenunchia. Lumea îl va lua peste picior, îl va respinge și-l va propulsa într-un Univers al singurătății și deznădejdii din care cu greu va mai găsi scăparea. În cel mai bun caz, va ajunge un bărbat întreținut, care bate din picior și așteaptă să i se pună mâncarea, să i se calce, spele, apreteze…doar pentru că așa l-a învățat mămica…că totul i se cuvine..și cine știe cât îl va suporta femeia dragă, căci răbdarea umană are și ea limitele ei…
De ce toate astea? De ce s-a ajuns aici? Din vina tuturor acelor mame care nu au știut să-și gestioneze afecţtiunea, din cauza acelor multe ” cărți”, citite și recitite, despre cum să fii cea mai bună mămică. Nu putem da vina pe alții și nici nu vrem să ne incriminăm pe noi, dar realitatea pe care noi o credem roz nu e întotdeauna așa, iar un copil trebuie să vadă asta, să știe. Un copil trebuie lăsat să descopere și să experimenteze, să greșească pentru a îndrepta. Un copil trebuie să aibă intimitatea lui, libertatea lui, voința și credința lui exact așa cum sunt ele… nici îngrăite, dar nici lăsate de izbeliște, ci doar supravegheate cu grijă…așa cum trebuie, așa cum e normal. De ce? Pentru că așa trebuie să fie.