Ne naștem cu mai multe obligații decât drepturi…și chiar și acestea nu ne vor asigura niciodată o siguranță reală: drepturile și obligațiile cetățeanului, a locatarului, a soției, dreptul la vot, la apărare, la învățătură și muncă….dar dreptul la fericire, ni-l garantează cineva? Există consemnat undeva și un principiu al egalității în drepturi și șanse, dar oare cât de veridică e acea enunțare care nu promite in realitate nimanui absolut nimic? Oare câți copii, oameni, ființe, suferă, mai mult sau mai puțin, din cauza unei egalități din ce în ce mai transparente? Oare câte persoane privesc spre cer zi de zi și rostesc ‘’Cu ce am greșit, Doamne, de mă chinui atât?,,
Ei nu sunt cei care își plâng de milă și nici cei care au ocolit băncile școlii alegând să muncească cu ziua la alți oameni mai înstăriți decât ei… nu sunt nici sărăntoci, nici proști și nici delăsători. Nu sunt aceia care au dat cu piciorul destinului și nici cei care au deviat de la calea cea dreaptă…ci niște oameni simpli, cărora cineva, ceva, o împrejurare nefericită sau un defect de care s-au molipsit chiar de la naștere nu le-a acordat șansa să țintească mai sus.
Egalitatea e un mit și fericirea nu e tortul care poate fi tăiat în bucăți egale și împărțit tuturor. Ne naștem…așa cum ne naștem: unul vine pe lume într-o clinică particulară și acasă îl așteaptă o cameră numai a lui, cu pătuț cu baldachin, premergător de firmă și toate sunt albastre, că doar e băiețel… iar altul poartă numele de ’’Alocație 4,, și ai lui nici nu au apă curentă la robinet. Copilul crește și curând trebuie să meargă la școală: Marius vine cu iPhone-ul 5 în buzunar iar Dănuț nici nu știe ce-i ăla touchscreen…ce să mai vorbim de hainele jerpelite și papucii ”folosibili pentru toate anotimpurile,,… Cum ajunge acasă, Dănuț ia ’’o mamă de bătaie,, că a uitat să-i ia bere lui taică-său și apoi este pus să facă curățenie bec în casă și să aibă grijă de încă vreo 3 frățiori mai mici (sau Alocație 5,6,7)… că doar ăia mari sunt trimiși în Italia la muncă, să câștige bani ca să întrețină familia… Marius a mâncat bine, s-a aruncat în pat și acum se joacă pe tabletă iar mai târziu vin vreo câțiva prieteni pe la el să se distreze pe X-BOX.
Viața nu e dreaptă: unora li se dă mai puțin și altora mai mult. Unii au sclipiri și văd căi șerpuitoare în ceața densă, iar alții, oricât ar bâjbâi prin întuneric, nu găsesc nici un chepeng prin care să evadeze. Unii sunt constrânși să mintă, alții obligați să fure, …la urma urmei, nici un câine nu poate trăi fără o bucată amărâtă de pâine. Cu toții suntem forțați de împrejurări să luăm decizii, să primim sau nu oameni în viața noastră și să acordăm sau să luăm șansa cuiva. Egali sau nu, ceea ce face diferența majoră între oameni este conștința și sufletul fiecăruia dintre ei. Acesta este lucrul cu care rămânem după ce toată tărășenia numită viață se încheie.
Bogați sau săraci, totuși, fiecare primim o porție de bucurie, și din fericire, copii defavorizați de condițiile naturale primesc bucuria în suflet mult mai ușor și știu să aprecieze simplitatea din ceea ce-i înconjoară. Un copil crescut în puf n-o să știe niciodată ce înseamnă să dansezi în ploaie sau să alergi prin zăpadă că trebuie să prinzi autobuzul dimineața, ei nu văd răsăritul, apusul, nu privesc spre lună și nu pun preț pe oameni. Au țeluri, sunt inteligenți, însă se maturizează de cele mai multe ori brusc din cauza tuturor gadegeturilor care-i înconjoară, datorită lumii pretențioase de care aparțin.
Nu ne putem întoarce în trecut să ne alegem familia sau să ne controlăm destinul, dar trebuie să fim siguri că am încercat totul pentru a face din șansa pe care am primit-o tot ceea ce se poate face mai bun…iar dacă am primit o soartă grea, înseamnă că suntem destul de puternici să o înfruntăm. Oare se va restabili vreodată…egalitatea? Oare ne vom schimba și vom fi dispuși să împărțim fericirea ce ni se cuvine și cu alții?