N-o să încep cu vreun citat al vreunui mare gânditor, ci o să spun aşa cum au spus discipolii lui Dumnezeu: “Spiritul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în acţiune, forţa sa activă”. (Mica 3:8; Luca 1:35) “Dumnezeu îşi trimite spiritul, în sensul că îşi direcţionează energia oriunde doreşte pentru a-şi înfăptui voinţa”. (Psalmii 104:30; 139:7).
Vedem aproape în fiecare zi feţe bisericeşti, ce îşi iau o mască de oameni curaţi la suflet, cu evlavie, insa faptele lor reflecta exact contrariul. Oare ce înseamnă să fii spiritual? Să strângi cât mai mulţi bani de la enoriaşi şi astfel să faci o licitaţie ascunsă? Cine dă mai mulţi bani, primeşte mai multă credinţă sau are un loc asigurat in rai? Oare asta înseamnă să ai evlavie? Am citit despre sfinţii de demult. Aceea trăiau în peşteri şi propovăduiau evanghelia. E drept că nu putem să ne izolăm doar ca să nu fim ispitiţi căci aşa cum e scris in Scriptură, trebuie să fim ca nişte mieluşei in jurul lupilor. Aşa este descrisă existenţa terestră în materialele creştine. Cu siguranţă acei pustnici nu aveau nevoie de o maşină ultimul răcnet pentru a duce mai departe cuvântul lui Dumnezeu. Nu, însă aceea erau spirituali, pentru că trăiau în spiritul lui Dumnezeu. Să te faci preot, astăzi e o modă, se câştigă mai bine şi primeşti mai multe foloase, decât dacă ai o meserie oarecare. Din când în când trebuie să mergi la preot să te spovedeşti, şi spun trebuie pentru că şi asta a devenit o modă. De ce “trebuie” şi nu să o faci atunci când simţi? O altă variantă modernă a spiritualităţii, este spovedania online. Aici nu o să comentez.
Priveam zilele trecute la o clasă unde am organizat un atelier, felul cum erau integrate într-o şcoală normală nişte fetiţe orfane. Aceste orfane erau susţinute financiar de un preot impreuna cu sotia lui. Am fost uimită să aflu că le educă, fac temele cu ele, le asigură hrana zilnică şi le cumpără hăinuţe. Preotul împreună cu soţia sa, fac adevărate minuni pentru aceşti micuţi îngeraşi. Din acel puţin fac mult, aşa cum fiecare dintre noi ar trebui să o facă făra prea mare tam-tam. Aceasta înseamnă credinţă în spirit şi slavă Domnului că mai exită şi feţe bisericeşti curate însă, din păcate sunt pe cale de dispariţie. Legat de misiunea terestră iată o poveste care m-a fascinat despre un cuplu ce nu putea avea copii, îmbinată cu povestea de viaţă a unui băieţel pe nume Antonel.
Aceşti tineri işi doreau un copil însă, femeia nu putea da naştere unui prunc. Stăruind în rugi adresate divinităţii, le-a fost daruit într-un scutec, la tulpina unui nuc o minune de băieţel care a fost abandonat de mama lui biologică. După o perioadă, mămica lui adoptivă moare, iar Antonel a rămas în grija tatălui care îl iubea nespus de mult. A urmat o perioadă de doliu iar după un timp, tatăl decide să se recăsătorească. Din acel moment viaţa micuţului devine un chin nesfârşit. Fiind pus la muncă de către noua mamă şi silit să renunţe la şcoală, suferinta baieţelului continuă cu lovitura de a-şi pierde tatăl. După moartea acestuia, mama sa vitregă începe să-l bată şi să-l trimită la muncă pentru a-l înlocui pe tatăl său. Răpus de greutatea ce apasă pe umerii lui plăpânzi, având o vârstă fragedă, de doar 7 ani, decide să fugă de acasă. In ciuda chinurilor şi a fricilor prin care a trebuit să treacă, Antonel nu şi-a pierdut credinţa iar prin exemplul vietii pe care a urmat-o, a rămas această povestea pâna în zilele noastre. Antonel a devenit un sfânt de la care ne-a rămas un exemplu viu că este posibilă o viaţă în spirit şi în cuget curat.
Ca să devii spiritual trebuie să te căleşti precum oţelul. Credinţa vine la pachet cu multe încercări şi necazuri iar felul cum ţi se deschide calea către spiritulitate nu urmează nişte reguli sau tehnici. Mai mult decat atat, ca să fii spiritual nu trebuie să ai studii superioare sau să cunoşti istoria religiilor. Nu trebuie să te converteşti într-o confesiune religioasă anume şi nu trebuie să urmezi tradiţia strămoşească. Diferenţa dintre un intelectual şi omul simplu constă în faptul că intelectualul gândeşte raţional căutând adevăruri şi demonstraţii ajungînd totuşi, de multe ori să-l îmbrăţişeze pe Dumnezeu, iar omul simplu îşi deschide sufletul şi crede pur şi simplu. În ambele cazuri se poate ajunge la acelaşi consens, de a-l îmbrăţişa cu aceeaşi căldură divină pe Dumnezeu.
Să nu crezi că Dumnezeu există, înseamnă că sufletul tău este bolnav, că te chinui şi nu mai găseşti lumina, iar spiritul acela curat de care ai nevoie pentru a ieşi la lumină, nu te va insoti. Nu preoţii care propovăduiesc politica, îţi dau credinţa. Ea se află în sufletul tău, iar tu trebuie să o descoperi.